Da-mi un Like pe Facebook
Site Statistics
- Users online: 0
- Visitors today : 0
- Page views today : 0
- Total visitors : 42,677
- Total page view: 58,121
Ard
aripi sulptate-n sânge şi ceară
în clipa colectivă de coşmar,
ce o plângem, cu voce amară,
în zilele de doliu funerar.
Sunt un fulg ce trăieşte-n cădere,
cu o inimă plămădită din cristale
sortite unei pături albe de uitare,
cu un corp sfărâmicios şi moale.
Gândeşti viaţa ca pe-o sumă de certitudini
ce par mereu să îţi scape printre degete,
iar tu… le strângi crispată, adunând doar resturi
şi frânturi de sentimente reprimate.
Te plimbi stingher pe țărmul mării
și-ți scalzi privirea-n clipocitul apusului,
unduit pe linia vagă a orizontului.
Vântul îți netezește șuvițele de păr umezite,
prelingându-ți-le jucăuș pe frunte.
Am fost cuprins,
în mod profetic,
de-un dor aprins,
cu iz poetic.
Când vom pleca,
pe căi străine,
mă vei uita,
cu lungi suspine.
Ploaia bate diversiv, străin,
cu strafulgerări sticloase,
în tăceri alunecoase
scufundate-ntr-un destin hain.
Norii-şi poartă-ntunecimea
peste vânturile line,
pogorâte-n văi sordide,
respirându-le adâncimea.
Cum barca lunecă pe ape,
purtată-n timp, printre suspine,
privesc în urmă, de departe,
din negură, la zări senine.
Dacă te-am rănit cumva,
prin vreun gest necugetat,
poate vei uita, cândva,
și voi fi, din nou, iertat.
Răsfrâng în mod absurd,
asupră-ţi, o chemare
c-un strigăt furibund
născut din corzi primare.
Unde-mi esti, furtună
cu atingerea-ți nebună
şi cu stropii-ți reci de ploaie,
ce-mi transformă în văpaie
inima-mi ce doare, oare ?
Gândind că lumea ta e tristă
mă-ntreb de umbra-mi mai există,
şi sper că şoapta-mi mai persistă
într-un ecou de amintire stinsă…
De parcă lumea’ar fi o întrebare,
născută din idei fetale,
c’un sens peren, cu mult mai mare,
plantat divin, în vieți banale…
Mă întreb, tot mai frecvent,
într-o lume de absență
de ce n-ai fi indiferent?
De ce-ai rămâne, în aparenţă
un om cu aer deferent
când toat-egale-s în esenţă,
Toamnă gri,
tu știi
să vii
în suflete pustii…
În lipsa ta mă simt pustiu,
precum cerul pământiu
se frământă pe sub nori
negri, grei, apăsători,
ce plâng cu-ntunecime, ploi.
Ce este gândul călător
ce-şi duce cântul de amor,
în vânt, uşor, purtat în zbor,
pe note’ncete, care dor…
Adevărul necenzurat, de veacuri,
al existenței noastre pe pământ,
este că ne naștem virgini
şi trăim fără discernământ,
O poţi iubi ca un nebun,
o poti dori în viaţa ta
cu setea unui muribund
ce-şi închipuie că doar aşa
își mai poate cumva schimba
fără efort, destinul mărunt.
Caut adăpost sub genele tale feline,
secundat de visarea buzelor tale
ce îmi zâmbesc fugar, cu arome saline,
fragile, precum două tăcute petale.
Sunt multe feluri prin care ai putea ucide
un om ce se-ntâmplă să creadă-n tine,
de pildă, i-ai putea străpunge inima
cu un pumnal de gheață, pentru-a-ţi ascunde crima!
Lumea îmi părea prea ștearsă
pentru a mă reține înăuntru,
așa că, evadam în fiecare seară
în alte lumi, căutând un alt centru.
Ploaia ne irigă gândurile
şi ne inundă sufletele,
precum amintirile
ne frâng vieţile.
Dimineţile de iulie au un farmec aparte,
însă speranțele mele converg departe,
spre aroma matinală a unei dimineți de august
în care ploile s-ar risipi într-un orizont îngust,
Persistă o senzație…
o căldură care se răspândește
din piept, în brațe…
o căldură care îți amorțește
Uneori oamenii devin ecourile unui gând
ce îi poartă cu ele spre nicăieri,
alteori ecouri vecine se-ntrepătrund
în gânduri răsfrânte, purtate-n tăceri.
M-am trezit mult prea devreme, toropit de ploaia
ce-mi bătea în geam, invitându-mă să mai dorm,
în ciuda insomniei, ce-mi lasă impresia
că aș avea nevoie de o batistă de cloroform
pentru a-mi amorți gândurile și depresia.
Dumnezeu rămâne
un normativ social,
fără a mai deține
nimic spiritual.
Să ne atingem gândurile cu sentimente,
pe când vocile din noi îşi imploră zeii
să le acorde graţia de a le face absente…
Alaltăieri te-am zărit printre gene,
ca o licărire blondă-n somnul mării,
conturată-n undele-i fumegânde,
suflând gândurile mării caste,-n vele…
când norii se vor strânge
pe cer, deasupra ta,
doar zările ascunse,
în plâns, mă vor ploua…
Vidul gândului
străbate nudul
absolutului.
În ochii unui dumnezeu aprioric
am ucis cu toţii lumea prin tăcere,
chiar şi atunci când am vorbit alegoric
despre-aceeaşi toleranţă şi durere.
Soarele arde
pustiurile nimănui;
Dacă ploaia l-ar alunga,
Voci eclectice
Te trezeşti la șapte fix, îţi faci un duş rece şi inghiti două ouă crude,
ajungi la birou, prea obosit pentru a mai iubi ceva pe-această lume
şi evadezi în cotidianul de la radio : “Goood morning, aici DJ Sorrow!
Astăzi vom aştepta cu încleştare să ni se schimbe viața… tomorrow,
și vom asculta câteva melodii din cele care ne-au lansat timpanele… in aer,
într-o noapte-n care era bine să fi dormit, măcar pentru a nu o revedea,
la lumina orbitoare, ce ți-a dezvăluit banala scorpie de după perdea…”
Dacă nu ar fi existat xenofobie,
dacă nu am fi fost precedaţi de rasism,
dacă nu am fi trăit în robie
și dacă nu am fi crezut în nazism,
Oamenii sunt doar niște fărâme de efect
zdrobite de brațele cauzale ale naturii,
încercând să-l afle pe divinul arhitect,
cu ochii lor mici și tulburi, destinați descompunerii.
Cu o zi-nainte de a muri voi trimite o scrisoare,
către Dumnezeu, în care-i voi scrie c’aștept cu nerăbdare
să îl cunosc și să schimb câteva vorbe la-ntâmplare,
cu El, despre viața-mi toată, trăită iluzoriu, cu înfiorare.
O viață-i doar o clipă,
iar moartea e doar pace.
Povești nemuritoare
disipă mituri false
despre viața stearpă
a morților în viață.
Privește-i și te schimbă,
nu-i rost să faci risipă!
Îmi scufund timpanele în sfârâitul molozului,
în târâiala absurdă a valurilor de măsuri algebrice
ce ne acordă-n răstimpuri percutante prea multă singurătate,
prea mult propriu nedesluşit, răsfrâns în posteritate…
În ziua cea dintâi am aşteptat
din mucegaiul vieţii, o chemare,
în mugetul scâncit de mare,
am căutat, orbit de-un destin sărat…
De aș putea,
aș desfrunzi copacii
de dorurile lor,
de frunze ruginii
e doar
un gând,
născând
un rând…
Te-am căutat
în vis,
să-ţi spun
că nu mi-a păsat,
Dacă s-a mai dus o stea
e, poate, vina mea !
Aș fi putut s-o prind din zbor
și-aș fi ascuns-o sub un nor…
Nu cunosc niciun cuvânt care să-mi descrie gândurile.
Și nici nu pot pricepe raţiunea de a fi.
Nu stiu nici măcar cine sunt, deși mă regăsesc în chipurile
ce se perindă-n jurul meu, în fiecare zi.
Fiecare cuvânt ucide,
printr-un necuvânt,
sensuri perfide
-ncarcerate-ntr-un gând.
Îmi asum rolul unui dement
ce visează urma paşilor tăi,
uscând în palma ta ascunsă
o lacrimă devorată de-ndoieli.
Când vraja dispare rămân doar chipuri obosite,
ochi stânjeniţi de apăsarea unei lumi plenare,
visuri şi lacrimi irosite-n tăceri barbare.
M-am născut într-un paradis al prostiei,
în care fiecare dram de cunoaștere
implică o formă de prostituție.
Cuvinte dor, cuvinte mor,
cuvinte-şi rup aripa-n zbor,
cuvinte smulg tăcerii lor
o clipă-n cântec de amor…
Vântul şuieră-n tăcere,
peste somnuri dezgolite
de visare, de plăcere,
de mistere re-ntregite…
N-am știut vreodată ce-aș putea schimba c-un gând,
n-am știut de ce tristețea reapare doar visând
în măsuri de clipe scurse din suflare în pământ,
dar aș trece mai departe, printre toate, șuierând
ca un vifor, în bătaia… morilor de vânt!
Îţi apreciez curajul de a fi erou,
îţi apreciez virtutea de a trăi,
chiar dacă eşti doar un ecou.
Te respect pentru patima cu care iubești,
te respect pentru puterea de a crede
și-mi esti simpatic pentru toate-aceste lucruri nebunești.
Din ochii tăi, iubire,
storc… o lacrimă de jar,
și-n vise şterse de-amintire,
m-aștepți, la umbra unui far…
Îţi fac ghirlande din lumina lunii,
împletite-n păru-ţi dezvelit, de aripi,
zbătând în sufletu-mi ca vântul nopţii,
ca scânteierea-ți vie a ochilor albaștri.
Nu ştiam ce să mai cred despre mine, despre noi !
Am crezut că te-am iubit, fără vocaţie,
aş fi zis că-n ochii tăi văd oceane de amăgire
în care eu pluteam, într-o derivă ametitoare
Când ideea plină de incantaţii tâmpe
se va rostogoli în cadenţa unei picături uleioase de ploaie,
când susurul netulburat al unei ape
îşi va plimba undele prin vadul tenebru-nourat de văpaie,
Îmi place gura ta, iubire,
Cum se opreşte-n-amorţire,
Prelinsă-n arce,-n-adâncire,
când tace!
Dacă din neant ar apărea
o unică rațiune de a fi,
eu nu m-aș prosterna
în fața acestei parodii.
Ceasul trece,
ora vine;
Lacrimi pline
or să-nece…
tot amarul
din cuvinte,
Gândurile-mi curg năvalnic
prin albii, săpate psihotic,
de-o societate-aberantă,
în mintea mea damnată.
Viața o văd în culori dure,
schițată, desconsiderată
de tipare mentale absurde,
de care inima-mi este-nchistată.
Într-o zi mă voi întreba, stingher,
unde mi-au pierit visurile, chipurile,
ce le-am bănuit cândva la fel
cum au născocit-orizonturi zările…
Unii n-au să știe vreodată
Ce-a-nsemnat o poveste-cândva,
Într-o lume de-altădată
Ce se-agita în nepăsarea sa.
Lacrimi de umbră felină siroind,
În stoluri, părăsind durerea,
Se-ntrepătrund în suflet, clocotind,
Sorbind din stropi tăcerea…
În valuri mi s-au risipit corăbiile
Plecate-n dimineți de mai splendide,
Alungând din vis, în flăcări, nebuniile
Ascunse pe după măști perfide,
Amețitoare…
Crima anacronică a omului rezidă
în privirea-i ignorantă, crasă și perfidă,
afișând crispat, o mină tristă,
neîncrezătoare, mută, dar fățișă.
Lumea-mi pare acum
Scufundată-n stropi de scrum.
Cerul se aruncă spre noi
Cu averse rătăcite de ploi
Vaduri line-mi poartă somnul
spre apusuri pelerine,
ticluite-n-anotimpuri,
perindate-n orizonturi
Ecouri umbrite de temeri
Se zvârcolesc în suflete bete,
Tâmpite de amor şi de sete
Într-o oază de eter.
Ți s-a-ntâmplat să vezi cuvinte,
S-auzi imagini nevorbite
Și temeri vagi de neofite ?
Personalul din seara asta întârzie;
Toate locurile s-au ocupat de mult;
Soarele nevăzut se bâlbâie
Dintre creste veștejite de tumult.
Am visat o stea…
Cândva,
Când cerul era senin.
Undeva
Speram să găsesc
Pe cineva,
Care să fi visat vreodată
Ceva…
Semnul răbdării își stinge cuvintele aprige,
înmuiate în călimara eternității moarte,
aruncate în ochii fiarei îmbrobodiți de sânge
și pierdute în nesfârșirea unei arte fade.
La răscruce dintre drumuri,
sub cupola de beție,
se distinge printre fumuri,
viața, ca o parodie!
Mă uit la piatra de mormânt
şi mi-este dor de tine.
Și simt cum plânge lumea lor
şi sufletul din mine.
Viața e o sumă de imagini fugare,
O dâră de fum dintr-un ocean de scrum,
Moartea… o simplă negare
A unei afirmații pierdute-n urmă, pe drum.
Era o vreme când credeam în tine,
în zâmbetul tău dulce, în vorbe și suspine,
în șoapte somnoroase, surprinse-n privire,
în zorii unei clipe păstrate-adânc în mine!
Ultimele comentarii