Sunt un fulg ce trăieşte-n cădere,
cu o inimă plămădită din cristale
sortite unei pături albe de uitare,
cu un corp sfărâmicios şi moale.

În căderea mea te-am cunoscut pe tine.
Ne-am încălzit cristalele pentr-o clipă,
apropiindu-ne, cu beatitudine,
până aproape de eterna risipă.

Însă nu am mai apucat să murim împreună.
Vânturile ne-au purtat în zări vecine,
risipindu-ne iluziile sub clar de lună
şi înstrăinându-ne de noi înşine.

Ne vom contopi, în depărtări caudine,
aceleiaşi eterne pături de uitare,
dupa ce,-n vâltoarea vieţii, alte destine
vom fi urmat, cu o stranie apăsare.

Notă: Năruire, 1 iulie 2015.