În derivă


In deriva

Ploaia ne irigă gândurile
şi ne inundă sufletele,
precum amintirile
ne frâng vieţile.

Ne contemplăm soarta în tăcere…
acea soartă pe care uităm să o trăim,
rătăcind-o în stropi absurzi de durere…

Eram în trecere prin visul tău.
Doar în trecere…
De cealaltă parte, tu,
erai în trecere prin sufletul meu.
Doar în trecere…

Ne simţeam străini unul în preajma celuilalt.
Te urmăream îndeaproape, printre gene,
pe cand îţi purtai gândurile istovitoare,
prin ploaie, prigonită de cerul prea înalt
spre orizonturi fără stele…

Eu pribegeam pe ţărm, pe culmi tăioase,
cu sufletul aruncat în larg, pe valuri tumultoase,
nu prea departe de stâncile colţuroase
pe care îmi rămăseseră visurile aruncate.

Tu rătăceai în larg, fără busolă.
Nu ne vedeam.
Nu te căutam.
Doar urmăream
pescăruşii ce îşi purtau trilurile
peste ape,
tot mai aproape
de ţărmul pe care trăiam…

Îmi doream să zbor alături de ei, clocotitor
să îmi întind aripile şi să plutesc neştiutor,
planând abrupt, ameţitor
cu glasul viu, asurzitor.

M-am avântat în valuri, înotând către ei,
şi i-am urmărit întristat cum îşi luau zborul
speriaţi de foşnetul apei
de sub palmele mele,
purtându-şi departe, pe aripi, amorul.

Nu-mi doream să mă întorc la ţărm,
şi poate că nici nu mai puteam…
Descoperisem gustul sărat al libertăţii,
descoperisem lumea vastă
de dincolo de umbrele printre care trăiam.

Aşa te-am găsit pe tine!
M-am agăţat de barca ta aflată în derivă
şi te-am ghidat către ţărm.

Am împărţit cu tine țărmul meu blestemat
şi te-am hrănit cu propriul meu suflet.
Apoi glasul tău s-a întremat,
iar tu ai plecat din nou în larg,
în timp ce sufletul meu a rămas
din nou umbrit şi ancorat
de ţărmul pustiu al vieţii mele.

M-am întors pe stâncile pustii
în care marea-şi spărgea valurile,
sperând absurd că te-aş putea găsi
în vis, dincolo de măștile
sub care m-am ascuns o vreme,
aflat în pragul unei nebunii.

Mi-am privit conturul în luciul apei,
până-n străfundul unui suflet perforat,
iar chipu-mi translucid, transfigurat,
zăcea ascuns sub o mască plină de dureri.

Apa mă înfăţişa hidos.
Secundele îmi îngreunau respiraţia
cu textura lor toxică,
iar nopţile îmi împungeau inima,
în mod odios,
cu o regularitate metodică,
cu săgeţi otrăvite de singurătate.

Pe când eu îmi plângeam chipul descompus,
barca ta se pierdea în zare,
lăsând în urmă, trecutului apus,
o dâră infestată de gânduri amare…

Mi-am aruncat îndurerat privirea după tine.
Vocea îmi era răguşită, iar braţele obosite,
aşa că te-am privit topindu-te în depărtare,
deşi dâra de vise pe care o lăsaseşi în urmă
ne ţinea dureros, încă legaţi împreună.

Pe când eu zăceam în amorțeală,
tu te-ai agăţat de privirea mea goală,
folosind-o, pentru ultima dată, drept busolă.
Pe chipul meu începuse să se recompună.
pentr-o clipă, o impresie nebună,
o ultimă speranţă absurdă.

Lacrimile tale, însă, nu îmi erau dedicate!
Nu ştiam dacă voi mai avea vreodată chip,
sau dacă voi mai avea cândva vise!
Eram doar un suflet naufragiat pe nisip…

Notă: În derivă, 26 septembrie 2005
Poezie reconstituită în anul 2014.