Falsetele iubirii

Nu ştiam ce să mai cred despre mine, despre noi !
Am crezut că te-am iubit, fără vocaţie,
aş fi zis că-n ochii tăi văd oceane de amăgire
în care eu pluteam, într-o derivă ametitoare
ca un bolovan la malul unei ape, târât de noroi,
într-o amorţire ucigătoare printre falsetele ploi…
ce mi-au curmat fericirea ferecată-ntr-unul din zâmbetele tale…
unul din acele gesturi ce-mi vâjâie-n ropot de amintire
prin mintea mea obosită să tot derapeze spre tine…

Nu ştiam ce să mai cred atunci când te-am uitat subit
ca şi când n-ai fi fost decât un joc banal al cărnii
în care instinctele-mi vor fi fost vitregite de iubire,
iar chipu-ţi va fi fost veştejit, candva, de zile,
trecute de-atunci, uitate acum, înlocuite…

Notă: Falsetele iubirii, 12 martie 2003
Poezie cuprinsă în cartea de versuri – Destin liric