Destine uitate-n tramvai


tramvai aglomeratie

Când vraja dispare, rămân doar chipuri obosite,
ochi stânjeniţi de apăsarea unei lumi plenare,
visuri şi lacrimi irosite-n tăceri barbare.

Mai puţin mut este glasul unui cerşetor,
mai puţin săracă este privirea-i nesărată,
mai puţin irosită este speranţa sa trădată…

Mai puţin suntem noi toţi în faţa unui destin
pe care-l retrăim în deziluzia visurilor trecute,
vânzându-l pe nimic, oricui vrea să ni-l rescrie.

Rostogolesc în mâinile sale reci două monede argintii,
cu indiferenţa pe care mila nu o poate-ascunde,
decât poate, în scârba ingrată a unor clipe străvezii,

Abisală dramă… corpuri asudate în dureri blamate
gem, în gânduri nerostite, peste spaţii nevăzute,
încordate-n arcuri mute, constrânse să se uite…

Ne regândim, mizeri, peste oceane depărtare,
acolo unde ne-au rămas inimi de cenuşă vie,
unde viaţa noastră nu pare atât de rece şi pustie…

Notă: Destine uitate-n tramvai, 27 septembrie 2003.
Poezie cuprinsă în cartea de versuri – Destin liric