despre iubiri trecute

O poţi iubi ca un nebun,
o poti dori în viaţa ta
cu setea unui muribund
ce-şi închipuie că doar aşa
mai poate cumva schimba
fără efort, destinul său mărunt.

Este atât de amăgitoare
îmbrățișarea fatalității oarbe
când o-ntâmpini cu speranțe
febrile, cu gesturi incoerente
și cu inconsistența stupidă
a îndragostitului cu deficiențe.

O poţi privi, duplicitar,
ca pe-o fecioară blestemată,
ce-și ridica fusta, vulgar,
în orice ciob ce i se-arată,
desprins din negrul tău amar,
hrănită cu-amăgirea-ți disperată.

O poţi privi cu apăsare,
cum sângerează-n sticla mată
a amintirilor tale usturătoare,
relevându-ți natura obscură
din care-a luat naştere.

Suntem niște ființe tăioase
ce iubim cu ură și gelozie,
daruind cu teamă și invidie.
Credem în poveşti tenebroase,
din spirit de conservare şi ironie.
Credem într-un Dumnezeu
plini de tristeţe şi rumoare,
ce ne veghează existenţele
capotate într-un deșert de oase,
organic împanzit de putreziciunea
propriei descompuneri scabroase.

Se întâmplă, apoi, să ne simțim,
încetul cu încetul, putrezind,
să ne vedem în oglindă cum murim
pe rând, puţin câte puţin,
apropiindu-ne tot mai mult
de nepăsarea materiei
ce ne curge lacustru
în oceanul dezolării.

Ne dăm seama prea târziu
că suntem sortiţi pieirii,
frustrați şi privați fiind,
de iluzia împlinirii.

Puritatea e singurul bun alienabil,
căci materia rămâne mereu aceeaşi!
Însă limpezimea gândurilor
și frăgezimea timidă a țesuturilor
ce ne compun zâmbetele
înmiresmate de beția copilăriei…
Cine ne mai poate reda oare
toate aceste lucruri rare,
cuprinse în naivitatea
unei priviri oarecare,
vândută pe nimic, de fiecare?

Barbații uită cel mai adesea
că-și au sexul cu un scop…
pe care natura l-a plasat șireată
în pântecul femeii, la adăpost,
nu în formele ei pline de dulceaţă,
căci toate, pe lume,-și au un rost!

Adevărul despre iubire este
că nu ajung nicicând o mie,
în detrimentul uneia singure,
prea multe pântece fiind neroditoare.
Iar viața fără rod ne-aruncă în uitare,
într-o amăgire de nimicuri-nfloritoare.

În spatele rodului, însă,
se află ironia existenței!
Nimic nu ne supraviețuiește
fără a ne ucide mai întâi!
Și câtă dragoste trebuie
să lăsăm în urmă, pământului,
pentru ca aceasta să rodească
din putreziciunea umbrei…

Notă: Despre iubiri trecute, 7 februarie 2007.
Poezie reconstituită în anul 2014.