Ard
aripi sulptate-n sânge şi ceară
în clipa colectivă de coşmar,
ce o plângem, cu voce amară,
în zilele de doliu funerar.

Sunt un fulg ce trăieşte-n cădere,
cu o inimă plămădită din cristale
sortite unei pături albe de uitare,
cu un corp sfărâmicios şi moale.

Gândeşti viaţa ca pe-o sumă de certitudini
ce par mereu să îţi scape printre degete,
iar tu… le strângi crispată, adunând doar resturi
şi frânturi de sentimente reprimate.

Te plimbi stingher pe țărmul mării
și-ți scalzi privirea-n clipocitul apusului,
unduit pe linia vagă a orizontului.
Vântul îți netezește șuvițele de păr umezite,
prelingându-ți-le jucăuș pe frunte.

Am fost cuprins,
în mod profetic,
de-un dor aprins,
cu iz poetic.

Când vom pleca,
pe căi străine,
mă vei uita,
cu lungi suspine.

Ploaia bate diversiv, străin,
cu strafulgerări sticloase,
în tăceri alunecoase
scufundate-ntr-un destin hain.

Norii-şi poartă-ntunecimea
peste vânturile line,
pogorâte-n văi sordide,
respirându-le adâncimea.

Seara, cu drag,
răsfrâng o privire
printr-un sirag
de amintire…

Unde-mi esti, furtună
cu atingerea-ți nebună
şi cu stropii-ți reci de ploaie,
ce-mi transformă în văpaie
inima-mi ce doare, oare ?

Gândind că lumea ta e tristă
mă-ntreb de umbra-mi mai există,
şi sper că şoapta-mi mai persistă
într-un ecou de amintire stinsă…

De parcă lumea’ar fi o întrebare,
născută din idei fetale,
c’un sens peren, cu mult mai mare,
plantat divin, în vieți banale…

În lipsa ta mă simt pustiu,
precum cerul pământiu
se frământă pe sub nori
negri, grei, apăsători,
ce plâng cu-ntunecime, ploi.

O poţi iubi ca un nebun,
o poti dori în viaţa ta
cu setea unui muribund
ce-şi închipuie că doar aşa
își mai poate cumva schimba
fără efort, destinul mărunt.

Caut adăpost sub genele tale feline,
secundat de visarea buzelor tale
ce îmi zâmbesc fugar, cu arome saline,
fragile, precum două tăcute petale.

Sunt multe feluri prin care ai putea ucide
un om ce se-ntâmplă să creadă-n tine,
de pildă, i-ai putea străpunge inima
cu un pumnal de gheață, pentru-a-ţi ascunde crima!

Lumea îmi părea prea ștearsă
pentru a mă reține înăuntru,
așa că, evadam în fiecare seară
în alte lumi, căutând un alt centru.

Ploaia ne irigă gândurile
şi ne inundă sufletele,
precum amintirile
ne frâng vieţile.

Persistă o senzație…
o căldură care se răspândește
din piept, în brațe…
o căldură care îți amorțește

M-am trezit mult prea devreme, toropit de ploaia
ce-mi bătea în geam, invitându-mă să mai dorm,
în ciuda insomniei, ce-mi lasă impresia
că aș avea nevoie de o batistă de cloroform
pentru a-mi amorți gândurile și depresia.